Furtună

                 

                Plouă groaznic. Maşinile ocupă spaţiul deja aglomerat de nămol. Oamenii merg grăbiţi, dezorientaţi. Soarele probabil apusese sau poate doar se ascundea după norii ce întreţin furtuna, dându-ne sentimentul unei înserări premature. La fiecare trei secunde eşti orbit de o pereche de faruri setate pe faza lungă. Tot acest scenariu pare similar cu descrierile lui Dickens din „Bleak House”, un soi de Londra mai rustică, după Revoluţia Industrială.Fiecare fiinţă, fiecare obiect se afla în autismul său. O multitudine de imagini amestecate, precum piesele a zeci de puzzle-uri diferite.

                Cunoaşteţi, desigur, sentimentul acela ce ia naştere odată cu soarele primelor zile de primăvară, când totul e vesel şi miroase a căldură. Ei bine, atunci nu întâlnim un „tot” tăiat, destrămat. Atunci există o anumită ordine, una interioară şi una exterioară. Când e furtună şi când plouă, în general, se dereglează ritmul cardiac al oraşului, se produce un milkshake enervant, nepotrivit, agitat.

                Evident, lumea asta mare nu ar mai exista dacă nu ar fi aşa amuzantă şi, privind cu o notă de optimism situaţia, vom găsi nişte „stele bine-făcătoare”. Ele se opresc netemătoare în centrul intersecţiei privind copacii îndureraţi de bătaia vântului şi se bucură de revigoranta prospeţime a picăturilor mari de ploaie. Întind mâinile, transformându-se în crucifix-uri umane şi îsi lasă capul pe spate pentru a putea savura mai bine. Zâmbesc împlinite, ştiind că au reuşit, cel puţin pentru ele însele, să stabilească un echilibru între pacea eternă ce sălăşuieşte în interiorul lor şi metamorfoza continuă a lumii ce le înconjoară. Sufletul, oricare ar fi el, îşi va găsi un moment al lui şi acel moment îi va fi ca un cămin, o familie, perfecţiunea încadrată în viaţa trupului ce îl veghează. 

Un scurt nimic, rămas, rest, acolo.

Fiecare privire era una vulgară, rea. Acolo, în acel loc urât şi rece, erau o mulţime de familii. Fiinţe ce decideau că trebuie să se unească şi că, astfel, vor foma un întreg. Porumbei, câini, oameni… Dar prin unire, oare, ce se întâmpla? Inima elberează bestia ce îi stă ascunsă în cele mai adânci măruntaie, rage groaznic, se tulbură, tremură, moare. În locul în care aceasta îşi pierde sufletul din suflet se va naşte ceva nou. Se va naşte ceva din nimic. Se va naşte idila. Aceasta din urmă e ca ultima floare a toamnei: frumoasă, plină de mărăcini, dar atât, atât de rezistentă. Ea e sistemul imunitar al vieţii. Ea e design-ul unei noi panorame. Ea e mâncarea şi aerul tău. Te va ucide şi te va învia. Pentru a ieşi la lumină trebuie să mai faci încă un pas în întuneric. Pentru a câştiga dragostea trebuie să învingi ura. Pentru a trăi trebuie să treci prin moarte. Pentru a fi tu trebuie să zâmbeşti!

p.s. După o furtună, mereu va răsări un curcubeu.

Perfect

                Timpul pica mai uşor şi din el picau alte zeci de timpuri paralele. Zilele păreau ore prelungite, dureroase şi pline de mânie. Urlam în mine cât de tare puteam, fiindcă nu îmi permiteam să urlu în realitate. Oh,realitate! Ce cuvânt mare înglobează în nişte litere ponosite tot ceea ce transformă visul. Mi-aş dori să pot să fug departe, să mă regăsesc într-o altă poveste şi să o trăiesc la puterea a doua. Aş lua ceva frumos şi l-aş dubla. Aş dubla fericirea.

                Câteodată mă gândesc la sutele de destine ce se împletesc în jurul meu. Destine diferite, unele tipice comediilor americane, altele romanelor cu adolescenţi dependenţi. Iar apoi mă gândesc de ce a trebuit să fac parte din a doua categorie. De ce Dumnezeu nu am putut să port şi eu roz şi să îmi pieptăn părul lung şi blond, să zâmbesc cu un pachet de dinţi perfecţi, să am 10 pe linie la cel mai bun liceu, să iau doctoratul în fizică, să râd, să râd, să râd... Nu! Eu stau la periferia unei capitale  dintr-o ţară de rahat din Europa, am părul semi-scurt, ondulat şi des, port aparat dentar noaptea, ochelari şi mă abţin să nu fumez sau să îmi tai venele. Am o familie oribilă (scuzând cuvântul “familie”), profund dezamăgită de progenitura în a cărei rol mă aflu, doritoare de armonie şi frumos, dar, desigur, nedoritoare de mine. Fac tot posibilul să mă încadrez în tabloul acela cu o tipă absolventă la Harvard, cu un salariu cu multe zero-uri, iubind arta, dar fiind oarbă in puterea ei. Ei bine, se pare că am cam dat greş în a fi eu. Dar oare, în a fi eu sau o „eu” fictivă, inventata de ei?

                În orice caz, nu ajung acasă la ora stabilită, ci cu 20 de minute mai târziu, i-am încălcat porunca "leului" care domneşte în casă şi probabil s-a simţit frustrat, aşa că loveşte-o pe proasta aia care plânge şi nu mai ştie cum să se ferească de o nouă palmă grea sau un picior în spate. Apoi vine „leoaica-mamă” să ÎŞI lingă rănile produse de fiica risipitoare şi mă mai loveşte şi ea un pic cu nenumărate cuvinte. Sunt moartă moral, nu fizic, nu simt. Perfect! Acum urmează coma. Confuzie, regrete, sinucidere, durere, sânge, sex, viaţă, tot, nimic, mai mult...

Eseu

                     

         Grotescul, în sine, poate defini mai multe elemente ce ţin de fiinţe sau de simpla lume ce ne înconjoară. Rămânem uimiţi de ceea ce ni se pare neadecvat sau exagerat şi ne apărăm conştiinţa prin a numi aceste lucruri groteşti. Poate că noi găsim în acest cuvânt armura ce ne apără de necunoscut sau poate că ne credem inferiori şi acesta ne dă un ideal aer de superioritate. Poate că dacă ne ferim o să cădem şi mai tare pradă când vom întâlni, poate că ne atrage sau poate că grotescul e déjà în noi, pregătit să atace. Noi nu vom şti niciodată, noi ne vom vedea mereu normali, iar normalitatea în ochii celorlalţi va fi mostruozitate pentru noi. Vom crede, vom trăi, vom trăi şi morţi dacă se poate, vom lupta, ne vom târî şi vom cădea în capcana ispitei, însă tot nu vom şti. O să fim izolaţi, izgoniţi, priviţi de sus sau priviţi cu teamă şi defensivă, vom căuta minciuni în adevăr, vom bea mâl şi vom râde de stele, dar o să fie frumos. Ei, pe de altă parte, vor râde, ne vor lovi cu  pietre, vor dori să ne ardă pe rug, ne vor seca izvorul fericirii, totul pentru că ei cred că suntem nebuni şi le facem rău. Dar răul lor ne hrăneşte pe noi cu zâmbete. Şi zâmbetele sunt tot ceea ce avem nevoie. Zâmbete vechi, urâte, monotone sau minunate, fiecare are picătura lui de nebunie şi fiecare nebunie e perfectă. O să căutăm fericirea în nebunie şi o vom bea până la ultima picătură. O să cădem, pentru că e firesc, dacă îmi este permis să folosesc cuvântul acesta, dar ne vom ridica pentru că suntem puternici. Izbândele n-i le vom recompense prin iluzii, iluziile prin plăceri, dar totul pentru că suntem normali, neînţeleşi, cruzi şi, mai presus de tot, groteşti.

           

            Miroşi gheața murdară de pe stradă. Auzi roțile maşinilor cum patinează pe stradă. Vezi oameni cum par a executa exerciții de gimnastică în încercarea de a-şi menține echlibrul pe stradă. Ochii disperați de frig te urmăresc cu foame pe stradă. Simți vibrația muzicii în căştile cu volumul la maxim pe stradă. Îți muşti buza inferioară şi îți acoperi nasul cu fularul pe stradă. Te chinui să nu cazi în dizgrație, aluncând, tot pe stradă.

            Iarnă, ai reuşit să transformi strada, iubita mea stradă, într-un circ dezagreabil, demn de milă. Minunea soarelui a pierit sub nori grei şi duri, florile s-au ascuns sub pământ, copacii s-au dezbrăcat şi sute de pinguini înfofoliți merg trişti pe poteci.

            Norocul tău că ai adus un miracol, altfel m-aş fi supărat rău pe tine: zăpada! Aceasta e singura plăcere a ta. Aceasta e singura care mai aduce un zâmbet inocent pe fețişoarele copilaşilor îmbujorați. Ea e singura care te face să te gândeşti la prăjitura din cuptorul mamei, la căldura şemineului şi la faptul că totuşi e frumos afară. Şi ninge! Şi chiar dacă o să cazi pe gheață sau o să vezi un câine cum se roteşte pe lângă tine milog, o să îl mângâi şi o să te ridici, pentru că nu plouă doar cu frig, plouă şi cu dragoste.

                                          Mulțumiri cățeluşului care m-a înduioşat şi

                                                                             Mirei pentru poză!

Câmpul din spatele casei mele

Plecam mereu de acasă cu mintea goală şi cu sufletul plin, întrebându-mă confuză ce m-ar ajuta să scap. Ce aspirină miraculoasă o să mă ajute să evadez din mine şi să câştig în lupta cu demonii ce se ascundeau în capul meu. Mereu, dar mereu, răspunsul venea de la sine: un pachet de Marlboro roşu lung, o sticlă de 75 ml de Jack Daniels, poate o carte şi mult timp pe care să îl pierd stând întinsă cu burta la soare şi cu gândurile rătăcite prin nori.

Ideal era dacă se nimerea să fie cald afară şi cerul parțial senin. Dar oricum…îmi scoteam hanoracul peticit în coate, îl întindeam pe iarbă cu stângăcie, îmi scoteam țigările şi sticluța cu miracole din buzunar şi începeam liniştit prin a privi în gol. Uneori se lăsa cu lacrimi, pentru că penibilitatea mea sentimentală, simțindu-se singură şi nevânată de ochi orbi şi misterioşi, începea să se facă evidentă.

Apoi urmau, prima țigară, a doua, prima gură de Jack, doua, milioane şi milioane de revelații, de lacrimi, de cugetări, de versuri, de romane făcute la minut şi toate astea doar pentru că mi-am lăsat degetele să atingă iarba puțin uscată, am fumat vreo 15 țigări şi am băut puțin Jack. Mă simțeam hardcore şi neînțeleasă, vedeam viața prin nişte lentile zgâriate şi îmi plăcea al naibii de mult.

Dar asta a fost odată. Acum se construieşte un mall peste câmpul respectiv. Se construieşte o clădire blestemată peste ceea ce a fost odată un izvor neîncetat de libertate mentală. A fost un izvor al meu şi a ceea ce puteam să fac. Acum e greu. Gândesc pentru a putea simți.

Orchestra

                 

                “- Iar?”

                “- Mhm…”

                “- O să treacă…vei vedea.”

                “- Aşa zici mereu, dar mereu…”

                “- Nu te mai gândi la asta, gândeşte-te că sunt acolo chitări, o orchestră numai de chitări şi toate, dar toate, cântă balade, doar pentru tine.”

                “- Dar nu aş fi şi mai tristă dacă mi-ar veni în minte o baladă?”

                “- Shhh! E timpul să adormi.”

Dar nu puteam dormi. Eram în pat, luminile bradului luceau din ce în ce mai pal, dar nu puteam să dorm. Tastatura era acum un pian şi eu eram cel mai desăvârşit pianist. Cântam cuvinte şi ele se transformau în semne mici şi negre pe ecranul colorat. Era un joc de viață acolo, fiecare propoziție având un rol decisiv în piesa pe care o regizam cu mintea şi degetele.

“- Auzi şi tu?”

“- Ce?”

“- Balada…”