Orchestra

                 

                “- Iar?”

                “- Mhm…”

                “- O să treacă…vei vedea.”

                “- Aşa zici mereu, dar mereu…”

                “- Nu te mai gândi la asta, gândeşte-te că sunt acolo chitări, o orchestră numai de chitări şi toate, dar toate, cântă balade, doar pentru tine.”

                “- Dar nu aş fi şi mai tristă dacă mi-ar veni în minte o baladă?”

                “- Shhh! E timpul să adormi.”

Dar nu puteam dormi. Eram în pat, luminile bradului luceau din ce în ce mai pal, dar nu puteam să dorm. Tastatura era acum un pian şi eu eram cel mai desăvârşit pianist. Cântam cuvinte şi ele se transformau în semne mici şi negre pe ecranul colorat. Era un joc de viață acolo, fiecare propoziție având un rol decisiv în piesa pe care o regizam cu mintea şi degetele.

“- Auzi şi tu?”

“- Ce?”

“- Balada…”