Grotescul, în sine, poate defini mai multe elemente ce ţin de fiinţe sau de simpla lume ce ne înconjoară. Rămânem uimiţi de ceea ce ni se pare neadecvat sau exagerat şi ne apărăm conştiinţa prin a numi aceste lucruri groteşti. Poate că noi găsim în acest cuvânt armura ce ne apără de necunoscut sau poate că ne credem inferiori şi acesta ne dă un ideal aer de superioritate. Poate că dacă ne ferim o să cădem şi mai tare pradă când vom întâlni, poate că ne atrage sau poate că grotescul e déjà în noi, pregătit să atace. Noi nu vom şti niciodată, noi ne vom vedea mereu normali, iar normalitatea în ochii celorlalţi va fi mostruozitate pentru noi. Vom crede, vom trăi, vom trăi şi morţi dacă se poate, vom lupta, ne vom târî şi vom cădea în capcana ispitei, însă tot nu vom şti. O să fim izolaţi, izgoniţi, priviţi de sus sau priviţi cu teamă şi defensivă, vom căuta minciuni în adevăr, vom bea mâl şi vom râde de stele, dar o să fie frumos. Ei, pe de altă parte, vor râde, ne vor lovi cu pietre, vor dori să ne ardă pe rug, ne vor seca izvorul fericirii, totul pentru că ei cred că suntem nebuni şi le facem rău. Dar răul lor ne hrăneşte pe noi cu zâmbete. Şi zâmbetele sunt tot ceea ce avem nevoie. Zâmbete vechi, urâte, monotone sau minunate, fiecare are picătura lui de nebunie şi fiecare nebunie e perfectă. O să căutăm fericirea în nebunie şi o vom bea până la ultima picătură. O să cădem, pentru că e firesc, dacă îmi este permis să folosesc cuvântul acesta, dar ne vom ridica pentru că suntem puternici. Izbândele n-i le vom recompense prin iluzii, iluziile prin plăceri, dar totul pentru că suntem normali, neînţeleşi, cruzi şi, mai presus de tot, groteşti.
