Plecam mereu de acasă cu mintea goală şi cu sufletul plin, întrebându-mă confuză ce m-ar ajuta să scap. Ce aspirină miraculoasă o să mă ajute să evadez din mine şi să câştig în lupta cu demonii ce se ascundeau în capul meu. Mereu, dar mereu, răspunsul venea de la sine: un pachet de Marlboro roşu lung, o sticlă de 75 ml de Jack Daniels, poate o carte şi mult timp pe care să îl pierd stând întinsă cu burta la soare şi cu gândurile rătăcite prin nori.
Ideal era dacă se nimerea să fie cald afară şi cerul parțial senin. Dar oricum…îmi scoteam hanoracul peticit în coate, îl întindeam pe iarbă cu stângăcie, îmi scoteam țigările şi sticluța cu miracole din buzunar şi începeam liniştit prin a privi în gol. Uneori se lăsa cu lacrimi, pentru că penibilitatea mea sentimentală, simțindu-se singură şi nevânată de ochi orbi şi misterioşi, începea să se facă evidentă.
Apoi urmau, prima țigară, a doua, prima gură de Jack, doua, milioane şi milioane de revelații, de lacrimi, de cugetări, de versuri, de romane făcute la minut şi toate astea doar pentru că mi-am lăsat degetele să atingă iarba puțin uscată, am fumat vreo 15 țigări şi am băut puțin Jack. Mă simțeam hardcore şi neînțeleasă, vedeam viața prin nişte lentile zgâriate şi îmi plăcea al naibii de mult.
Dar asta a fost odată. Acum se construieşte un mall peste câmpul respectiv. Se construieşte o clădire blestemată peste ceea ce a fost odată un izvor neîncetat de libertate mentală. A fost un izvor al meu şi a ceea ce puteam să fac. Acum e greu. Gândesc pentru a putea simți.
